Prima pagina ...

[[[   Laura Stoica a căzut pradă video-necrofagilor  ]]]

Decesul a adunat rude răvăşite, prieteni îndureraţi, starlete de duzină şi narcisişti de profesie, ce-au creat prin ei înşişi spectacolul indecent de vizibil (şi prin aceasta urîţit) al unei morţi devenite eveniment tele-naţional, în care rudele prime (mama, fratele) sînt vînate pentru exclusivităţi masochiste, iar colegi/cunoştiinţe sînt chemaţi să-şi dea cu presupusul despre predestinări, mistere, oracole, coincidenţe şi alte paranormalîcuri (pe care, apropo, un creştin nu dă doi bani!). Deplîng rudele, respect prietenii – cîţi or fi fost. Dar josnic mi s-a părut spectacolul de sunet, bocete, lumini, lamentaţii pe teme personale şi laudă-mă, gură al acelor video-necrofagi ce s-au repezit asupra cadavrelor încercînd să înghită – ca nişte vulturi cenuşii – hălci de rating. Mijloace de informare care, un deceniu şi mai bine, nu suflaseră un cuvînt despre cîntăreaţă – cînd aceasta încă era în branşă şi avea nevoie să se vorbească despre ea! – deodată au făcut spume encomiastice la gură. “Ea nu a fost iubită, a fost pur şi simplu adulată de admiratori!” – spunea duminică, în ziua înmormîntării, crainica unei televiziuni; ea, crainica, nici nu pronunţa corect numele logodnicului mort, iar ea, televiziunea, pînă atunci nu vorbise vreodată despre adulată.
În fine, cine-s necunoscuţii care au venit la cimitir? Nu mă refer la prinţul Paul & prinţesa Lia, parcă aterizaţi direct de la Balul Operei, unde vorbiseră în aceeaşi limbă dulce ca un fagure de miere de bondari. Mă gîndesc la sutele, miile de oameni (în majoritate femei). Această masă de anonimi n-a venit la solista rock L.S., ci la acea Laura Stoica despre care, nocturn spre matinal, clocoteau verbal televiziuni senzaţionaliste. Sînt oameni care vor, în viaţa reală, o prelungire a telenovelei; sînt oameni care, dînd un buchet de flori, au impresia că devin părtaşi la ceva grandios, de proporţii mitice (aşa cum e, în capul lor, cam tot ce văd la Tv); sînt oameni, în fine, pentru care apropierea de “vedete” echivalează, miraculos, cu o ameliorare a propriei condiţii umane.
N-aş vrea să-i ofensez pe aceşti martori cvasi-profesionişti ai microistoriei (care, cu aceleaşi lacrimi – sincere! – pot veni la mormîntul unei rockeriţe, la cel al unui actor, la cel al unui academician – dacă moartea lor e un media-eveniment! – după cum, cu acelaşi aplomb, măcar unii dintre ei vor merge să rîdă contra-cost în studio la Ciao, Darwin ş.cl.). Lor, acestora, vreau să le semnalez un singur detaliu: dacă această armată de admiratori şi adulatori ar fi cumpărat, în ultimii 15 ani, cîte un disc al Laurei Stoica, ea i) ar fi avut şanse mari să fie acum milionară în euro şi, deci, ii) ar fi avut şanse mai mici să plece spre acel concert de pomină de la (!) Urziceni.